Într-o eră în care se laudă abilitatea de a scrie opinii pe rețelele sociale și în paginile de presă, se remarcă un trio atipic, despre care unii susțin că inteligența lor constă mai mult în numărul de cuvinte tipărite decât în paginile citite. Astfel, Becali, Ciolacu și Hrebenciuc au devenit subiect de glume și critici, fiind tachinați drept „intelectuali” care se mulțumesc cu scrisul, fără a se hrăni din bogăția lecturilor.
Gigi Becali, de pildă, a reușit să transforme orice declarație publică într-un spectacol al cuvintelor, atrăgând atenția publicului nu doar pentru conținutul lor, ci și pentru modul în care acestea sunt folosite ca instrumente de afirmare personală. Criticii îi spun că op-edurile sale nu sunt altceva decât manifestări retorice, unde autenticitatea lecturii pare să se piardă în freamătul scrisului orientat spre impact mediatic și financiar.
Marcel Ciolacu nu se lasă mai prejos, îmbrățișând la rândul său această tendință modernă de a scrie cu pasiune și, uneori, cu ambiție. Deși discursurile sale par să adune aplauze în anumite cercuri politice, se pune întrebarea dacă în spatele fiecărui articol sau declarație nu se ascunde o lipsă a lecturii profunde, care ar putea transforma aceste cuvinte în adevărate învățăminte.
Marian Hrebenciuc, cunoscut pentru prezența sa constantă în dezbaterile intelectuale, pare să adere la aceeași regulă: scrie mult, dar se pare că paginile de cărți rămân adesea neatinse. Pentru unii observatori, această abordare îl transformă într-un simbol al unei noi generații de „intelectuali”, unde numărul de publicații și apariții la TV devine o măsură a valorii intelectuale, indiferent de conținutul lecturilor personale.
Într-un climat politic și mediatic în care discursul cântărește adesea mai mult decât cunoașterea acumulată prin lectură, apariția acestor trei figuri provoacă un paradox amuzant. Pe de o parte, se etichetează ca intelectuali, iar pe de altă parte, critica populară îi acuză că se limitează la a scrie „la parnaie”, în sensul că preferă să se expună pentru bani și influență, mai degrabă decât să se îmbogățească dintr-o cultură lecturată.
Această situație ridică întrebări cu privire la definiția modernă a intelectualului. Este oare suficient să scrii constant și să te expui public, sau adevărata cultură se măsoară prin volumul de lecturi care îți formează gândirea? Pentru unii, exemplul lui Becali, Ciolacu și Hrebenciuc reprezintă o tendință îngrijorătoare, unde retorica înlocuiește dialogul autentic și studiul profund.
În concluzie, deși cei trei par a se mândri cu volumul de texte publicate, rămâne de văzut dacă numărul cuvintelor scrise va fi egalat vreodată de numărul de pagini citite. Satira și ironia publică continuă să le evidențieze contradicțiile, amintindu-ne că adevărata valoare a unui intelectual nu stă doar în scris, ci și în capacitatea de a te lăsa inspirat de cunoaștere – chiar și atunci când aceasta nu se traduce imediat în profituri materiale.
